De ziua Cărții

Copil fiind, am avut privilegiul ca mama mea, învățătoare, dar și bibliotecară a școlii din Parava, să mă lase să o aștept după ore, până plecam acasă, în sălița în care avea depozitate pe două dulapuri până la tavan, cărțile de lectură.
Acolo le-am descoperit tainele, cocoțându-mă ca o maimuță neștiutoare și curioasă pe rafturile metalice, scoțând dintre celelalte fiecare volum, ștergându-l de praf, răsfoindu-l, alegându-mi ce să citesc acasă.
Fiecare gest de atunci a căpătat astăzi înțelesuri aparte: unele cărți îți sunt la îndemână, pentru altele trebuie să faci efort ca să ajungi la misterul lor, uneori comorile lor sunt părăsite și așteaptă să le descoperi, trebuie să alegi cu grijă ce citești…
***
Am avut o relație specială cu cărțile. Tainică.
Am descoperit atunci, în clasele a V-a, a VI-a, că există autori „interziși” de regim (cărțile lor erau date deoparte, pe un raft din holișor). Așa am descoperit, spre exemplu, romanul SF „Drum printre aștri”, al evreului emigrat Radu Nor.
Cărțile SF ale precursorilor Victor Anstin, Henric Stahl, Radu Nor, Jules Verne, H.G. Wels, dar și cele ceva mai noi pe care le-am descoperit în mica bibliotecă, alături de literatura de aventuri (e.g. „Toate pânzele sus”), de capă și spadă (e.g. „Cei trei muschetari”) mi-au făcut frumoasă copilăria.
Uneori, părinții mă găseau citind în pat, pe la miezul nopții și mă obligau să mă culc.
Dragostea de carte mi-a fost alimentată de ei, dar și de unchii de la Comănești care, neavând copii, ne aduceau în dar jucării și cărți. Eram atât de bucuroși!
Deși într-o familie de vază a satului, nu aveam prea multe cărți acasă. Le găseam însă la  biblioteca școlii și la cea comunală, unde mergeam des.
Ajuns însă elev la Bacău din clasa a VII-a, cu banii lăsați de buzunar de părinți îmi cumpăram aproape săptămânal câte o carte de la librăria din drumul meu spre școală. Ochii îmi cercetau curioși vitrina de pe strada Eliberării (câte înțelesuri în acest nume!) în căutarea noutăților. Încet, încet, mi-am făcut propria bibliotecă.
***
Am avut o relație specială cu cartea. Intimă.
Mi-am strâns încercările literare într-o broșură, tipărită la imprimantă, pe care o ofeream prietenilor. Cu complicitatea Mihaelei Munteanu, colega mea de atunci, și contribuția echipei „Surprize, surprize” de la TVR s-a concretizat încă o dată.
***
Am o relație specială cu cărțile. Intimă. T(r)ainică.
Când le cumpăr, le pipăi, le mângâi, le miros. Ador mirosul de cerneală de tipar!
Cât timpul în permite, pătrund în universul lor să le descopăr tainele…
Uneori le fac copiilor, pe imprimanta mea, mici cărticele, cum sunt cele în care sunt strânse poeziile și cântecele din serbările școlare.
Uneori le fac și celor mari cărți, tehnoredactându-le. Ultima e pentru domnul profesor Constantin Juncu, pentru care mai am în lucru încă două.
Permanent cresc biblioteca online a proiectului meu de suflet, EduCarte.ro.
***
Voi avea o relație specială cu cărțile, când le voi scrie pe ale mele. Sper și simt că se apropie momentul.
***
Azi, 23 aprilie, de Ziua Internațională a cărții și a drepturilor de autor, dar și Ziua Bibliotecarului din România, cărții și oamenilor care o slujesc, omagiul meu!

Gânduri Mesaje Opinii Tehnoredactare

Puțină matematică nu strică!

Este plin internetul de exerciții pentru clasele primare însoțite de texte care îți promit că dacă știi să le rezolvi ești un geniu. Ce-i și mai deranjant este că poți întâlni exact același exercițiu la diverși autori, care-și fac reclamă prin sau pe el la propriile site-uri, grupuri, pagini etc. Ca să nu pară plagiatori, schimbă imaginile cu unele din altă categorie. Așa că poți găsi același exercițiu cu fructe, cu animale, cu cărți sau mașini…
Mi-am propus să fac un experiment: să pun pe internet exerciții originale pentru a vedea dacă se întorc la un moment dat la mine, fie exact cum le-am trimis, fie modificate, după cum am descris mai sus.

Regula este doar una: fiecare clipart reprezintă o cifră. Succes la rezolvări!

Tehnoredactare Teste

Dor de școală

Dacă există un verb care să definească învățătorul, ca ființă și menire, acela este a dărui. El (ea) este persoana care, vreme de zeci de ani, exersează actul dăruirii de sine, ajungând să facă din asta un modus vivendi. În acest mod de existență propriu, învățătorul trăiește cu alții, dar mai ales pentru alții și, în sfârșit, prin alții. Cu trecerea timpului, darul de lumină al învățătorului se transferă copiilor lui de la școală. În el rămâne doar dorul. De școală, de copii, dorul de a dărui.

Aceste gânduri mi le-a inspirat doamna învățătoare Ioana Iordache-Baltag, actualmente pensionară, un model de la care noi toți am avea de învățat. Vă las să o descoperiți prin încă un dar al domniei sale, la care am lucrat cu drag:

Gânduri Tehnoredactare