Pro memoria: discurs la Cursul festiv de absolvire a Colegiului de Institutori, Bacău, 2003

Sic cogito

„Aţi băgat de seamă că piticii sunt totdeauna mai zgomotoşi decât oamenii întregi ?”

N-am spus-o eu ci unul din cei mai mari gânditori ai românilor, Nicolae Iorga.

Tot el spunea că „cel mai mare orator e acela care spune mai puţin şi sugerează mai mult.”

În virtutea acestor două cugetări m-am decis să vă reţin atenţia pentru câteva minute cu un altfel de discurs, unul care să nu fie orientat atât spre trecut, cum s-ar impune acum la sfârşitul unei etape importante în viaţa noastră, ci unul puternic ancorat în prezent şi îndreptat către viitor.

Desigur, în urmă cu trei ani păşeam cu sfiala tinerilor studenţi pe treptele acestei instituţii. Nimeni nu intuia atunci cât de bogate vor fi faptele de viaţă prin care vom trece sau ce vom simţi acum la despărţire.

Între două sesiuni nu am avut poate suficient timp să ne cunoaştem colegii; în răstimpul dintre două examene, trecute cu preţul unor nopţi nedormite, nu ne-am îngăduit poate îndeajuns să cunoaştem Oamenii ce ne-au stat la catedră. E şi vina noastră dar mai ales a societăţii şi a timpului, care nu mai vrea să fie îngăduitor.

Se cuvine să le mulţumim dascălilor ce ne-au dat din ştiinţa lor de carte şi ne-au sădit în suflet sentimentul de „a fi institutor”. Îmi amintesc cu deosebită plăcere de dirigintele meu din liceu, care spunea cu mândrie „eu, la bază, sunt învăţător!”.

A fi învăţător, institutor, cadru didactic înseamnă mai întâi de toate dăruire. Înseamnă să-ţi iubeşti elevii ca pe propriii copii şi să-ţi dedici viaţa formării lor. Nimic nu poate fi mai înălţător decât să îi vezi crescând Oameni sub ochii tăi şi înconjurându-te cu dragostea lor.

Din păcate, pe cât de frumos e trecutul acestor trei ani de colegiu şi de înălţător acest sentiment, pe atât de nelimpede se poate dovedi viitorul nostru apropiat, ca institutori într-un sistem care se pare că se vrea rece cu noi.

Dragi colegi, dacă v-aţi spus „uraa, terminăm colegiul, vom fi institutori” aţi făcut o mare greşeală. Lupta de acum începe. Şi e o luptă în care armele nu sunt întotdeauna cele ale competenţei şi dăruirii. E un adevăr dureros că trăim într-o ţară în care unul dintre miniştrii ei recunoştea că singurele industrii care funcţionează cu adevărat sunt cele ale şpăgii şi nepotismului.

Nu pot să-mi imaginez ce este în inima şi în mintea unei tinere învăţătoare căreia i s-a restructurat postul din oraş şi este silită să aleagă să-şi îngroape elanul specific vârstei într-o şcoală uitată de timp la capătul judeţului.

Aceasta este însă realitatea sistemului. Unii au primit pentru disponibilizare uriaşe salarii compensatorii. Noi suntem Oameni cu O mare. Vom primi poate o călduroasă strângere de mână.

Sistemul a ales competiţia ca mijloc de selecţie. Vor rămâne dintre noi în el aceia care vor dori şi vor putea cu adevărat să rămână. Nu pot însă a nu mă gândi la ceilalţi. Să nu ne mire dacă vor alege probabil, ca mulţi alţi excelenţi învăţători, calea pribegiei, unde vor servi la mesele străinilor pe mult mai mulţi bani decât ţara le-ar fi putut da.

Celor rămaşi în ţară ne vor râde în nas mult timp de acum încolo miliardarii de carton  şi afaceriştii dubioşi de la colţul străzii, trecând în câte o maşină pe care leafa noastră de cadre didactice n-ar putea-o plăti într-o viaţă.

Vladimir Colin, unul din marii scriitori ai românilor, spunea că „viitorul creşte din trecut. Noi putem alege ce vom fi.”

Am ales să fim institutori. Adică oameni integri, dedicaţi ideii dăruirii faţă de aproape, asemenea marelui şi unicului Învăţător, chiar dacă crucea pe care o vom avea de purtat nu va fi deloc uşoară.

Vă mulţumim, dragi doamnelor şi domnilor profesori, că ne-aţi ajutat să devenim ceea ce ne-am dorit. Vă mulţumim că aţi sădit în noi puţin din sufletul dumneavoastră generos. Întotdeauna, indiferent de unde vom fi, vom spune cu fruntea sus „Eu… la bază… sunt Institutor!”

Şi dacă timpul va fi mai bun cu noi colaborarea cu dumneavoastră nu se va încheia aici. Ne vom întâlni întotdeauna în viitor, acolo sus, pe baricadele făuririi de Oameni.

Kahlil Gibran, mare gânditor al spiritualităţii arabe, spunea referitor la copii:

„Puteţi să le daţi dragostea nu însă şi gândurile voastre, fiindcă ei au gândurile lor.

Puteţi năzui să fiţi ca ei, dar nu căutaţi să-i faceţi asemenea vouă, pentru că viaţa nu merge înapoi, nici zăboveşte în ziua de ieri.

Voi sunteţi arcul din care copii voştri ca nişte săgeţi vii sunt azvârliţi.

Pe drumul nesfârşirii Arcaşul vede ţinta şi cu puterea Lui vă încordează.

Şi puterea voastră, prin mâna Arcaşului, să vă aducă bucurie.

Căci precum El iubeşte săgeata călătoare, tot la fel iubeşte şi arcul cel statornic.”

Doamnelor şi domnilor profesori, aţi fost pentru o vreme arcul din care plecăm noi, săgeţile. Fi-vom mâine arcul săgeţilor ce vor veni.

Pentru toate acestea vă mulţumim!