Pentru creștini, zilele Postului Mare, Săptămâna Patimilor și zilele Paștelui sunt încărcate de semnificații și de trăire. În aceste timpuri, când asupra Bisericii planează norii amenințători ai iubitorilor de bani, atacurile celor ce proslăvesc corpul și înrobesc spiritul, vorbele de ocară ale hulitorilor dar și minciunile dulcege ale celor care vor să înlocuiască simbolurile creștine din mentalul colectiv, acum e bine să ne amintim cuvintele lui Savatie Baștovoi:
De la Hristos încoace creștinii își spun „Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune „Hristos a înviat!” și a răspunde „Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.
Înlocuirea lui „Hristos a înviat” cu „Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.
Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.
Hristos a înviat! Fiți fericiți… (Savatie Baștovoi)
Să înlocuiești în mentalul colectiv istoria despre Nașterea Domnului de Crăciun cu povestea consumeristă a unui moș burtos îmbrăcat în roșu, sau să spui „Paște fericit!” (ca și „O zi bună!”), în loc să vestești Învierea, înseamnă să contribui cu puținul tău la despiritualizarea celorlalți.
Chiar și dacă aș fi ateu, și n-aș crede în povestea Fiului lui Dumnezeu, tot aș putea remarca diferența enormă între poveștile consumeriste ale lui Moș Crăciun și Iepurașului și lecțiile pe care Evangheliile le transmit omenirii, în special de Crăciun și de Paște. Pe de o parte eul, pe de cealaltă parte semenii. Pe de o parte desfătarea, pe cealaltă înfrânarea poftelor pentru creșterea spirituală.
Paștele nu este despre iepuraș, despre cadouri și ouă de ciocolată, care ne satisfac câteva clipe egoul și burta, ci despre Răbdare și Suferință, despre Bunătate, despre Sacrificiu pentru binele celorlalți și, nu în ultimul rând, despre Speranță, despre Înviere. E cea mai mare lecție pe care a dat-o Dumnezeu omenirii prin Fiul său.
Noi, oamenii, ca învățători ai generațiilor viitoare, avem datoria de a transmite Adevărul celor ce vor veni.
Înainte de avea propriul meu copil – la 36 de ani, o lungă perioadă (vreo 17 ani), am învățat să iubesc și să educ ca un tată pe elevii mei. Astfel, fiecare piatră pe care am pus-o la construcția mea ca învățător a fost cimentată cu o dragoste părintească față de copii. Avem împreună o relație ce depășește de multe ori sfera normalului: ne îmbrățișăm la venire sau la plecare, ne strângem mâna cu un salut secret, ne facem mici cadouri reciproc…
