De multe ori mi-am spus că pentru mine ar putea funcţiona următoarele soluţii:
1. Să mă clonez şi, astfel, fiind doi, aş reuşi, poate, să fac toate cele pe care mi le propun sau mi le doresc.
2. Să aibă ziua 48 de ore, ca să apuc şi eu să dorm, că în rest muncesc cât mă ţin puterile.
Revenind la status, nu pot să nu constat că, după un 2013 în care reuşitele s-au cam încăpăţânat şi nu au prea apărut după bunul meu plac, am păşit cu dreptul în 2014:
– am scanat, prelucrat şi editat noi reviste electronice pe educarte.ro, pentru care am în pregătire şi excelente cărţi electronice noi ale învăţătorilor;
– am realizat un nou site, mai dinamic, pentru Sindicatul Liber din Învăţământul Judeţului Bacău, la adresa cunoscută, slibacau.ro;
– am reînceput să postez pe didactic.ro, unde am luat o pauză mult prea lungă ş.a.

Nu am reuşit niciodată a ţine un jurnal. Îţi trebuie consecvenţă şi timp. Dacă pentru o bună parte dintre treburile mele o găsesc pe prima, în ceea ce priveşte dilatarea clipei libere mă declar adesea neputincios. Iată de ce, pentru a dovedi că acesta e totuşi o formă de jurnal, m-am hotărât să scriu din când în când, măcar câteva gânduri. Pe cele de mai jos, le adresasem pe Facebook unei foste colege de Pedagogic:

Într-o formă sau alta, noi toţi cei care la bază suntem învăţători, „trădători” sau nu ai profesiei, suntem legaţi sufleteşte de copii. Probabil ca voi, fetelor absolvente de Liceu Pedagogic, sunteţi mămici mai bune. Probabil că cei rămaşi la catedră, printre care mă număr, nu au avut tăria de a se dezrădacina. Nu putem înţelege de ce viaţa ne-a purtat paşii într-o direcţie sau alta. Putem însă, la catedră sau nu, să fim în continuare buni învăţători pentru copiii noştri!