…..Se zice că trăia odată un bătrân înţelept, care adunase în jurul său mulţime de ucenici, străduindu-se să îi înveţe a descoperi drumul cel bun în viaţă.
…..În nesăbuinţa lor, de multe ori ucenicii nu ascultau sfaturile directe date de bătrânul înţelept, aşa că acesta era nevoit să le vorbească în pilde, ca ei să priceapă.
…..Într-o zi friguroasă de toamnă, pe când ucenicii leneveau în jurul vetrei din casă, îi chemă la el, în grădina unde muncea, şi, după un timp, le zise:
…..– Cum vă simţiţi afară? Vă este bine?
…..– Cum să ne fie bine? Am ieşit din casă şi afară este frig! au răspuns ei uşor revoltaţi.
…..– Ba eu vă spun că acum vă este bine şi în casă, la căldură, vă era rău! i-a mustrat bătrânul cu glas blând.
…..Ucenicii s-au uitat unii la alţii şi au dat din umeri.
…..– Sunt oamenii fiinţe fragile, supuse greşelilor?
…..– Sunt! răspuns-au ei.
…..– Este viaţa lor atât de fragilă ca ceara unei lumânări?
…..– Desigur, au răspuns ei, neînţelegând unde vrea să ajungă maestrul.
…..– Atunci, voi sunteţi asemeni unei lumânări! Dacă vă este greu şi simţiţi frigul lumii şi al nevoilor, vă este mai uşor să staţi drepţi şi să daţi lumină celor din jurul vostru. Dacă dimpotrivă, staţi doar la căldură, lumânarea  voastră se înconvoaie de prea mult bine şi ceara ei se iroseşte fără rost în cel mai scurt timp. Pentru a fi lumina celor din jur, căutaţi dar să nu vă fie prea cald în viaţă!
…..Ucenicii au tăcut ruşinaţi, înţelegând că, atunci când înţeleptul îi mustra cu duhul blândeţii, o făcea pentru a-i ţine drepţi, asemeni unei lumânări dătătoare de lumină.

Ionel-Cătălin Diaconu (2011)