Tata, atât cât a putut, cred că a fost un om bun.
Din tractorist, apoi șef de secție la tractoare în comună, a ajuns vicepreședinte (viceprimar) la Sfatul Popular (un fel de Consiliu Local).
A fost în funcția asta mulți ani, peste 12, din câte îmi amintesc.
După rEVOLUȚIE (cu r mic) – care numai evoluție nu a fost! – funcția de vicepreședinte s-a desființat, și, o perioadă a fost învățător suplinitor la Rădoaia, un sat de țigani, oameni buni și muncitori, unii cu talent muzical, respectuoși, dar oropsiți de soartă (și de unii!).
Îmi amintesc și acum cu drag cum repeta cu mama, învățătoare, cântecul pe care trebuia să-l predea a doua zi copiilor (puradeii adorau muzica!)
Știu că, de pe urma lui, doi copii urmaseră Pedagogicul. Nu știu dacă au rămas învățători, dar cred că tatăl meu a vrut, atât cât s-a putut, SĂ SFINȚEASCĂ LOCUL!
Îmi amintesc și acum că, deși era comunist, deși era în fruntea a peste 2000 de oameni ai comunei, ne-a învățat că, atunci când trecem prin fața bisericii, SĂ FACEM CRUCE MĂCAR CU LIMBA ÎN CERUL GURII! Pe vremea aceea era riscant să-ți afirmi credința! Ca și în zilele noastre care vor urma, se pare!
Dovada că a fost iubit de oameni, în general, e că l-au votat mai apoi, după câțiva ani de la revoluție, o legislatură primar, și mai mulți ani a fost viceprimar… Nu de la partide mari… Aș putea să povestesc, dar nu o fac aici, și câteva picanterii despre cum se fac sau lucrează primarii, despre cum pot face averi peste noapte…
Tata a fost, atât cât se poate, un om cinstit. Dacă nu era așa, nu ne ținea de mici la școli în oraș ca să învățăm carte. A înțeles că aceasta, educația, e cheia. Dacă nu era cinstit, acum nu aveam de plătit rate încă 30.000 de euro la apartament…
Da. Am fost un privilegiat al sorții. Am trăit într-o familie de intelectuali de la sat, în elită, ca să zic așa…
Cu toate acestea, îmi amintesc despre cum era atunci:
Aveam un radio destul de bun la care, dacă aveam noroc, puteam asculta la lumânare (că ne luau lumina des) România Liberă sau Vocea Americii. Acolo am învățat pentru prima oară lecția asta:
LIBERTATEA CUVÂNTULUI NU TREBUIE ÎNGRĂDITĂ!
Eram copii. Mici. Anii ’84-’85…
Urcam un deal lung, nu prea abrupt cu săniile pentru a ne da la vale încă o dată.
Urcând, i-am spus lui Doru, care era puțin mai mare ca mine și băiatul nanei fratelui meu, ce auzeam la radio despre Ceaușescu.
Nu pot să uit nici acum cum mi-a zis hotărât să nu mai vorbesc niciodată despre asta… Oare de ce mi-o fi rămas asta în minte?
Dragii mei, care ați avut răbdare să citiți până aici…
Pentru asta au murit oameni? Ca să ne temem să vorbim?
Pentru asta au murit oameni? Ca să ne turnăm unii pe alții?
Pentru asta au murit oameni? Ca să trăim tot în dictatură?
Dacă n-aș avea o familie, m-aș duce undeva pustnic…
Dar am una, pe care o iubesc și pentru care sunt răspunzător!
Aș putea oare să mă pensionez și să mă retrag undeva, la țară?
Lumea a luat-o razna!
Ce lăsăm moștenire copiilor noștri?
SFetnicul 