Tineret, mândria ţării?

 
        Vii îndobitocit de munca unei zile spre casă, bucuros că ai scăpat. E un fel de a spune, căci acasă te aşteaptă alte şi alte treburi. Intri răsuflând uşurat pe strada ta şi te întâmpină mirosul gunoiului de la colţ şi bidoanele de plastic împrăştiate pe stradă. Iar n-au ridicat ăştia PETurile, îţi zici cu acelaşi sentiment care ţi-a dominat ziua. Trăim într-o ţară de… ratat! (Nu e greşeală de tipar, nu s-a dorit, aşa cum vă aşteptaţi, scrierea denumirii populare a acelui produs de cofetărie cu aspect gelatinos, îndulcit şi aromatizat.) Ratatul eşti tu, care nu ai avut curajul să renunţi la ea aşa cum au făcut-o mulţi alţii.
        Dai cu ochii de câţiva, cocoţaţi pe gardul metalic din faţa blocului, întrecându-se în a scuipa coji de seminţe în stradă. Aria de acoperire a acestora le trădează îndârjirea şi statornicia în acest act de vitejie.
        „Băăăi, ce plictisealăăă! concluzionează unul.
        „Ce faci, fraiere?…”
        Ai impresia că ţi se adresează şi întorci contrariat capul.
        „Te-ai trezit? Vină-n p**** mătii jos, s-avem de cine râde!”
        Se adresau unui alt erou care îşi iţea capul ciufulit şi bulbucat pe un geam de la trei. Dai să treci mai departe când din sens opus vine val vârtej un scuter condus de un puşti de vreo 14 ani, care gata să te doboare, te forţează să te refugiezi în gardul viu. I-ai zice vreo două dar te uiţi în urmă la „mândreţea de flăcăi” care râd şi îl alintă pe cascador cu vorbele:
        „Băi prostule, dai oamenii jos din picioare?” Râd şi îi strâng mâna.
        Oricine ai fi, acesta este un episod de viaţă care ţi se poate întâmpla oricând. Te simţi de parcă ai veni dintr-o altă lume, diferită de cea în care eşti nevoit să îţi câştigi existenţa. Te întrebi cum şi cât câştigă blonda de 19 ani care a trecut pe lângă tine în BMW-ul decapotabil, unde se duce gaşca aceea zgomotoasă şi decoltată în loc să fie într-o sală de liceu sau câte tatuaje are musculosul care trece fără maieu deşi afară e răcoare. Te întrebi de altfel multe alte lucruri dar refuzi să accepţi. Eşti un inadaptat, un ratat într-o ţară de ratat.
        Ai fost învăţat să crezi în valorile poporului român: ospitalitate, bunătate, spirit de sacrificiu, vitejie, credinţă în Dumnezeu, respect faţă de oameni şi muncă. Te uiţi în jur, remarci cu stupoare că totul e schimbat şi nu îţi dai seama când s-a întâmplat asta.
        Tragismul nu stă neapărat în starea de lucruri din ţară cât mai ales în atitudinea tineretului român. Dacă, prin vârsta lor, copiii nu pot aduce schimbări decât în ei înşişi, iar adulţii cu mentalităţi deja formate sunt greu de modelat, tinerii, prin esenţa fiinţei lor, ar trebui să fie motorul schimbărilor acestei naţii. Ori o ţară nu se schimbă păpând banii babacilor din Italia sau adoptând o ţinută degajată de timelooser gata oricând de distracţie.
        A acuza tineretul român de lipsă de implicare, de lipsa conştiinţei propriei meniri, de absenţa datoriei faţă de patrie, e redundant.
        Fonduri europene nefolosite, absenţa tinerilor verticali în viaţa politică, voluntariatul de dragul beneficiilor nu al cauzei slujite, dezinteresul faţă de cultură cumulat cu apetitul exacerbat spre fenomene pseudoculturale de mahala, modelele greşite de succes, iată câteva exemple grave ale societăţii româneşti actuale.
        Vina ar putea fi aruncată desigur pe… capra vecinului: puterea = oligarho – barono – parlamentaro – deputato – senatoro – primarii, societatea, libertatea prost înţeleasă, învăţământul, vecina de la şase, canalele xxx şi altele. Vina ar aparţine oricui, mai puţin nouă, tineretului de azi.
        Ne încăpăţânăm să refuzăm că în noi e buba, că depinde de schimbarea mentalităţii noastre de tip „pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”. Nu e de ajuns un singur act de eroism pro România dezirabilă. Ar fi o prostie din partea aceluia şi rezultatele ar fi proaste. E nevoie de noi toţi pentru a ajunge la un rezultat profesionist.
        Învăţământul ar fi produs mentalităţi în spiritul acestei idei dacă se schimba de la cap, adică din universităţile care, înmulţite anarhic după revoluţie au scos diplome pe bandă. Adevărata valoare a omului care schimbă lumea nu e în notă, nu în foaia de hârtie, ci mai degrabă în abilitatea acestuia a fi erou în domeniul lui, un deget arătător pentru cei ce îl folosesc drept model. Din păcate sunt tot mai multe cazurile tinerelor cadre-didactice-proaspăt-absolvente gata blazate, care l-au luat pe NU în braţe: nu am eu nevoie de asta, nu îmi trebuie, nu se plăteşte, nu fac.
        Ne putem întreba dacă sintagma de altădată „Tineret, mândria ţării!” se mai justifică în zilele noastre. Se mai mândreşte România cu tinerii ei? Care Românie? Care tineri?